Cu 15-20 de ani în urmă, o despărţire în lumea satului ar fi zguduit întreaga comunitate. Şansele ca o femeie să-şi lase bărbatul erau aproape nule. Bătută, alungată, nevasta aştepta să treacă furtuna şi se-ntorcea în ogradă, la omul cu care se pricopsise – din proprie vrere sau din cea a părinţilor – şi-şi vedea mai departe de orătănii şi de cratiţele din bucătărie.
„N-am avut trai bun cu el. Ehe, de câte ori nu m-a înjurat şi nu m-a bătut! Îmi dădea cu pumnii după cap – ete-aşa“, povesteşte tanti Lenuţa (numele nu sunt reale), văduvă acum de mulţi ani. Îşi pleacă anevoie capul, căci reumatismul şi bolile bătrâneţii i-au anchilozat trupul, încercând să rememoreze şi să imite poziţia chircită şi mişcarea înconvoiată pe care o adopta ca să-şi ferească faţa de lovituri. Când se-mbăta – de câteva ori pe săptămână – nu trebuia să-i stea în cale. Deşi, nu era bine nici aşa. Pe unde umbla? Stătea pe la poartă toată ziua, gură-cască, sau prin vecini şi nimic nu făcea. Să-i aducă ciorba! Sau n-a făcut? Circul depăşea adesea graniţele curţii. Lumea „de pe linie“ se obişnuise. Femeile o-ntrebaseră la-nceput de ce nu-l lasă, de ce nu pleacă, să ia copiii şi să se ducă la maică-sa. Da' ziceau şi ele aşa, în virtutea inerţiei şi a libertăţii de a zice ceva, mai ales că nu ele urma să facă pasul. Dar unde se mai pomenise ca femeia să-şi lase bărbatul şi să plece? Era ruşine mare, nici părintele nu era de acord, că ce Dumnezeu a făcut tot el să desfacă, zicea, şi-apoi unde să meargă cu doi copii? Să fie de batjocora satului şi când or merge la „şicoală să se râdă ceilalţi copii de ei“? Mai bine, tanti Lenuţa a rămas cuminte acasă. Cu bătaia se obişnuise, era săptămânală. O aştepta, ca şi pe leafă, cu regularitate. Vorbele grele şi ocara nu le mai lua în seamă de mult. Ar fi făcut la fel şi cu şmotruiala, dacă n-ar fi rămas zile întregi cu ochii umflaţi şi cu vânătăi pe corp. O dată, a avut şi coastele rupte. De vecini, nu-şi mai făcea griji: aproape fiecare femeie din cele zece case din apropiere fusese bătută de bărbat. Una singură divorţase. De fapt, plecase bărbatul.
După cifrele înregistrate de Institutul de Statistică, în Dolj, spre exemplu, numărul divorţurilor anuale a crescut după 1990, depăşind unu la sută, însă, după 2000, procentele au coborât sub această cifră. Cu toate acestea, femeile au mai prins curaj. Multe ameninţă cu plecarea şi câteva chiar au curaj să ia hotărârea definitivă. Dacă n-au unde să se ducă, însă, sau dacă n-au curaj s-o ia de la capăt, singure, se-ntorc, sperând că şi-au băgat bărbaţii în sperieţi şi că traiul rău a luat sfârşit. Aproape niciodată, însă, nu se-ntâmplă aşa.
Aniţa are aproape 60 de ani şi două fete mari. Măritate, cu copii amândouă. Bărbatul muncea la cooperativă şi, după '90, pe unde apuca. „Dăduse în patima băuturii în ultima vreme. Adică de vreo 10-15 ani încoace. Se ducea şi bea la bufet, pe datorie. Când lua leafa, nici nu venea cu ea acasă. Păi, ce, mai rămânea vreun franc? Îi dădea pe toţi şi o lua de la capăt“, povesteşte femeia. Nu prea-i place să vorbească despre trecut. Părul i-a încărunţit demult, încet, încet. A-nceput când s-a pomenit prima oară îmbrâncită şi cu o palmă după ceafă. „Cică aveam gura mare. De parcă eu ar fi trebuit să-l bat de câte ori nu-mi convenea ce făcea“, vorbeşte încet, mai mult pentru sine. Cu timpul, lucrurile s-au înrăutăţit. Bărbatul ajungea acasă şi se punea cu pumnii şi cu picioarele pe ea. „Nimic nu-i era pe plac. Dacă vorbeam, că de ce vorbesc, dacă tăceam, că ce-am de tac, ce, nu-l bag în seamă? El nu reprezintă nimic? Nici nu mai ştiam cum să fac. Cu lumea cealaltă nu se lua la harţă. Doar cu mine avea ce-avea“. Într-o zi, Aniţa şi-a luat inima-n dinţi şi a plecat de acasă fără să-l anunţe. Îl ameninţase ea până atunci: „Mă, plec şi te las, şi o să te mănânce câinii că tu nici o pâine nu ştii să-ţi faci“. Dar niciodată nu trecuse la fapte. El s-a dus la una dintre fete, că era mai aproape. A stat vreo câteva săptămâni. Pe urmă s-a întors. S-a tot dus după ea. A crezut că o să se schimbe dacă-i ajunge cuţitul la os. Şi o vreme – cam o lună – aşa a fost. Pe urmă, a început iar să bea. Şi când se-mbăta, o bătea. A plecat iar. S-a întors peste un anotimp, când se făcuse primăvară. Îşi lăsase toată viaţa acasă. Răzoarele ei, păsările, pământul. Şi se dusese pe capul copiilor. Nu era drept. Să fi plecat el…. Aşa că s-a întors. Nu mai gătea, nu mai avea grijă de el. Dar nici aşa n-a mers şi peste câteva luni a plecat de tot.
Noroc, până la soroc
Stau toate trei pe aceeaşi „linie“. Petruţei îi mai lipsesc puţini până la 50. Mai bine de jumătate din anii aceştia a stat măritată. I-a fost bine. Au muncit amândoi, zi-lumină, să iasă din sărăcie şi să-şi facă de toate. El era harnic – femeile de pe uliţa unde stătea atunci o invidiau: „Ai avut noroc, fato, nu bea, nu te bate, e om gospodar şi vrednic. Să-i pupi tălpile lu' Dumnezău că a fost de partea ta“. Şi aşa era. Până într-o zi, când… a dat-o norocu' afară din casă. „Nu ne mai înţelegeam. Ne certam din orice. Eu cred că era şi altă femeie la mijloc…“. După câţiva ani, şi-a luat câteva haine, o parte din mobilă şi a plecat la părinţi. „Am lăsat şi ruşine, şi tot. Decât să mănânc pelin cu el, mai bine mă duc la mama. Şi asta le spun şi fetelor mele: căscaţi ochii şi vedeţi pe cine luaţi! Iar dacă n-oţi alege bine să nu staţi, mamă. Că o viaţă aveţi şi decât un trai amar mai bine vă-ntoarceţi de unde-aţi plecat!“.
Într-adevăr, „la noi, muierea pupa mâna bărbatului (…) până mai adineaori“.
